Monday, November 7, 2011

Ani, azi, acum

Cred că fiecare vârstă are avantajele şi dezavantajele ei, momente bune şi momente rele. 

Şi mai cred că ar trebui să ne bucurăm de viaţă, doar că uităm prea repede ce înseamnă să trăim cu adevărat. Trecem prin fiecare etapă a vieţii cu gândul la o altă etapă. În copilărie ne dorim să fim adolescenţi sau adulţi. În adolescenţă vrem doar să scăpăm de toate frământările noi, ca adulţi nu ştim cum să fugim de griji, îndatoriri şi obligaţii, la bătrâneţe am vrea să fim copii şi să o luăm de la capăt.  
E în firea umană să vrem ceea ce nu putem avea, atunci când ne dorim.

Observ că nu mai ştim să preţuim lucrurile mărunte care dau savoare vieţii, ne pierdem timpul cu capul în nori, tânjind după diverse, fără a face eforturi să obţinem ceea ce ne pofteşte sufletul.

Mai rău e că renunţăm înainte de a încerca. Ne dăm bătuţi, abandonăm idei chiar fără a încerca să le transformăm în fapte şi realitate.

În ziua de azi există o tendinţă clară şi din ce în ce mai pronunţată spre depresie, autocompătimire, pesimism şi negativism. Iar această tendinţă apare la o vârstă destul de fragedă, din copilărie chiar. Părinţii, prea ocupaţi să fie părinţi, inconştienţi, nepregătiţi, îşi lasă copiii in voia soartei, le oferă prea multă libertate, preocupându-se prea puţin de nevoile, cerinţele, educaţia celor pe care ar trebui să-i pună pe primul plan. Ca în toate domeniile există tendinţa asta spre extreme: ori răsfăţ în excesori cicăleală în exces. Dar clar, exces. 

Se uită în permanenţă că ideea este moderaţia. Nu doar în creşterea unui copil, ci în general. Moderaţie. Excesele nu fac bine. 

România de astăzi nu e una frumoasă. Şi nu mă refer la medicină, finanţe, sistem educaţional, turism sau agricultură. Mă refer la educaţia în familie şi la precuparea pentru cei care ne stau alături. România suferă de lipsă de timp. La fel se întâmpla şi cu restul lumii. Dar spre deosebire de restul lumii, noi nu ne cunoaştem priorităţile: fericirea, familia, educaţia copiilor, zâmbetele.

Nu ştim cum să echilibrăm toate lucrurile din viaţa de zi cu zi, adesea sacrificând familia pentru bani sau alte lucruri pe care le considerăm prioritare. Poate că o să spună mulţi ca merg să lucreze pentru familie. Sunt de acord. Şi ai mei au făcut asta, dar tot şi-au aruncat un ochi să vadă cine-mi sunt prietenii, să vadă cum ma descurc la şcoală, dacă am probleme şi cum mă comport în societate.


Asta e problema în ziua de azi: parinţii de azi au copii la vârsta la care ei sunt copii. Cum să poata avea grijă de un copil în mod responsabil un adolescent imatur, încă "necopt"? Părinţii care n-au apucat să se bucure de adolesenţă şi care n-au greşit, care n-au avut probleme, care au "sărit" etape ale dezvoltării emoţionale vor încerca să trăiască aceste momente prin copiii lor. Şi sunt multe, multe alte situaţii.

De aici e derivată altă problemă: educaţia pică azi predominant în grija şcolii, lucru care nu este normal. Dar despre asta, altădată.

No comments:

Post a Comment